Advertisement
Dupa mai bine de o luna in Kabul, ne pregatim de plecare. Am lasat totul pe ultima zi, prea multe nu avem de luat cu noi. Calatorim „light” dupa cum spune sotul meu, dar trebuie sa luam toate valizele cu noi, pentru ca sa putem aduce urmatorul „transport” in august. De dimineata o surpriza, sotul meu cade victima deranjului de stomac. Cu toate precautiunile luate, eu mi-am luat portia de boala 3 zile, micuta e fost si ea afectata o zi, noroc cu medicamentele noastre aduse de acasa, foarte importante, data viitoare o sa venim cu provizii mai serioase. In timp ce eu sigilez pungile cu faina, zahar si ce mai am prin bucatarie, impachetez in pungi de plastic hainele micutei care vor ramane frumos inchise in dulap, sotul meu zace in pat si micuta vrea sa vada un film pe computer. DVD-uri de ultima ora se pot cumpara in Chicken street sau in Kabul center (un fel de mol) pe preturi de nimic, 100 Afgani, ceea ce inseamna cam 2 dolari si ceva centi, dar chiar daca sunt extrem de bine impachetate, calitatea lor lasa de dorit. De data asta nu putem vedea filmul dorit...
Chiar si cosmeticalele din baie au aceeasi soarta, totul in pungi de plastic, altfel dupa o luna nu o sa le mai putem lua in mana de murdare. Ferestrele noastre au fost in sfarsit bine fixate in cadrul de lemn, dar asta nu schimba cu prea mult situatia praful existent in apartamentul nostru. Poate dupa ce o sa izolam si partea lemnoasa cumva, candva.
Impachetand ma gandesc la ce anume din tot ce am adus a fost cu adevarat necesar: medicamentele pentru deranj de stomac, sapunul lichid pe care l-am purtat mereu in geanta, bolero-urile micutei fara de care nu ar fi putut iesi prea des pe strada, si solutia „after bite”. Exista speranta ca dupa plecarea noastra tamplarul va incepe sa lucreze la plasele de protectie impotriva mustelor si tantarilor. Nu inteleg de ce trebuie sa platim noi pentru ele, e totusi dotarea apartamentul si nu o sa le putem lua cu noi cand plecam, dar dupa ce ajungi sa fii ca o sita din cauza intepaturilor de tantari (si niste musculite mici, aproape invizibile), accepti si lucruri ilogice.
Vecina mea, si proprietarea apartamentului, ne face o vizita. E o femei buna la inima, de care m-am atasta mult, chiar daca-i recunosc talentul la negociat si certat. Imi aminteste mult de o vecina de demult, cand locuim inca pe Bizusa, in Cluj. Sotul ei e plecat in Germania pentru ca stresul cu apartamentul nostru se pare ca i-a adus probleme de sanatate, si ea a ramas cu fiul ei aici sa rezolve muntele de probleme ce au ramas de rezolvat, cele mai multe „azi”. Grija ei primara e sa-i gaseasca fiului o sotie. O multime de fete s-au perindat pe la ei, si pe langa faptul ca familiile trebuie sa se cunoasca intre ele, sa fie familii „bune”, mai trebuie sa-i placa si lui fata. Spre seara, cand am trecut pe la ei sa ne luam la revedere, se pare ca plutea ceva in aer, fata venita la vedere era si draguta, si indrazneata, poate chiar si inteligenta. Nu am intrebat cam cat ar costa o astfel de sotie, dar inteleg ca mamele isi pazesc atat de bine fiicele tocmai pentru ca un bun renume asigura si valoarea viitoarei mirese(la propriu si la figurat). Am asistat la apelul televizat al unui lucrator UN (United Nation) facut catre parintii fetelor, sa le lase sa mearga la scoala. "Inteleg si respect traditia locala, si inteleg grija pentru bunul renume al fetei, dar accesul la educatie inseamna plusvaloare".
Daca nu am imbatranit de tot si nu-mi mai functioneaza antenele, cred ca si baiatului i-a placut fata. Deci, poate, pe cand ne intoarcem, o sa asistam la o logodna. Adica sotul meu, barbatii sarbatoresc din cate am vazut. Probabilau si femeile o petrecere aparte.
Si printre impachetari, ne oprim sa ne uitam la un film, la TV. Surprinzator, subtitrat in engleza. Pentru ca cele mai multe filme sunt ori americane ori indiene, iar cele americane sunt sincronizate in dari. E si normal intr-o tara cu un procent atat de ridicat de analfabeti. Si tot surprinzator, filmul ruleaza pana la sfarsit. Pentru ca de multe ori filmul se opreste, si nu mai continua. Asa, pur si simplu, singura explicatie logica pe care am gasit-o pana acum e ca nu se incadreaza in timp. Si nu pe toate canalele, avem vreo 20, dar inca nu le-am retinut pe cele „serioase”.
Si spre seara, cu un pahar de apa in mana, admiram cartierul de pe deal si ne intrebam daca o sa-l mai putem vedea la intoarcere. Munciorii pakistanezi au inaintat mult cu constructia de peste drum, sigur vom aveam nevoie de perdele cand revenim. Alte constructii se ridica in toate directiile, si chiar daca exista un plan edilitar care interzice constructiile peste 3 nivele, fiecare stie unde si cum sa dea bacsis. Am invatat aici ca „bacsis” e un cuvat cu o semnificatie foarte clara: donatie. Adica, cu o donatie corespunzatoare, si nu mita, poti obtine aproape orice.
Advertisement
Tot: 0.091s; Tpl: 0.01s; cc: 9; qc: 49; dbt: 0.0588s; 1; m:domysql w:travelblog (10.17.0.13); sld: 1;
; mem: 1.1mb
Daniela
non-member comment
Foarte interesante toate povestile. De patchwork nimic, nimik??? Mai multe detalii despre viata ascunsa a femeilor afgane... Astept cu placere continuarea din august. In rest, va doresc sa fiti in continuare la fel de fericiti impreuna, indiferent de locul "gustat" pe pamantul asta, indiferent de oamenii din jur si regulile lor... Numai bine si numai de bine va doresc! Pupici lui Miriam (poate o sa ne cunostem intr-o buna zi..)