Advertisement
Published: August 21st 2010
Edit Blog Post
Exista mai multe posibilitati de a te aproviziona cu cele necesare traiului in Kabul. Cel mai la indemana par sa fie tarabele (cu fructe si legume de cele mai multe ori), sau comerciantii stradali (care-si expun marfa pe trotuar, ceva in genul pietei de vechituri din Cluj, cel putin asa cum mi-o amintesc eu, din perioada comunista). Dar sigur, pentru asta trebuie sa stii dari, ca sa te poti targui, altfel nici macar pretul nu-l intelegi. De pe strada poti cumpara de toate, de la plasticuri si detergenti la pantofi si saluri. In cazul in care ai nevoie de pungi de plastic sa-ti pui cumparaturile, copiii strazi apar in cateva secunde langa tine. Sunt insistenti, murdari dar de cele mai multe ori cu o mutrita simpatica. Ieri insa un baiat insistent, care ori era prea obosit ori era drogat (se intampla din pacate), a fost bruscat de un gardian (pentru ca nu ma lasa pe mine in pace) si s-a pus pe plans. Nu stiu de ce, dar imaginea lui ma urmareste si mai ales cand imi iau in brate puiul si-l dragalesc, ma gandesc la baiatul acela care nu parea sa aiba parte de tandrete in viata lui.
Impreuna
cu Leila, vecina mea, mergem uneori la cumparaturi. Are magazinele ei preferate, special pentru dulciuri (unde se folosesc manusi de plastic pentru a alege prajiturile, absolut necesare langa ceaiul de fiecare zi), pentru carne, se cunoaste cu vanzatorii (care-i duc bagajele la masina si-i cauta si fete pentru feciorul de insurat), pare sa se certe cu ei dar de fapt cred ca doar fac conversatie. La tarabe, in „piata”, unde de obicei legumele sunt asezate ca intr-o piramida, alege mereu de pe linia de jos a piramidei, niciodata din varf (cum as face eu, de teama sa nu le stric edificiul). Negocieaza intens, alege si se razgandeste, e clar ca-i face placere si nu vrea doar sa cumpere si sa mearga mai departe. Pe mine ma fascineaza sa o urmaresc, sa „citesc” limbajul trupurilor si sa incerc sa le descifrez mimica.
Putin mai elegante sunt micile magazine, pe sortimente, dar si de acolo poti face cumparaturi doar daca stii sa te targuiesti. Asa numita „alimentara” din colt, unde avem noi un prieten care stie putina engleza, are preturile de obicei scrise pe produse, cu cifrele noastre, ceea ce ne usureaza noua putin existenta. Acolo nu te targuiesti, doar trebuie
sa fii atent daca vanzatorul nostru foloseste corect calculatorul. Pentru ca am descoperit ca operatiile de baza sunt uneori prea dificile pentru el, se incurca intre + si x, si culmea, de multe ori in dezavantajul lui. Pana una alta, nu poti cumpara decat cu kg., iar eu m-am incapatanat sa-i arat cum sa calculeze pretul la 1,30 kg struguri pe calculatorul de buzunar. Sa vedem, in timp, daca exercitiile facute impreuna o sa-i fie de folos sau doar l-am incurcat si mai rau. Normal, ca si cea mai mare parte dintre tinerii afghani, viseaza sa-si faca un rost in Europa, dar nu-si pune problema ce ar putea lucra acolo. Cum spunea un alt tanar visator (care vrea sa devina director), „daca Allah o sa ma ajute sa ajung in Europa, nu o sa ma lase fara slujba”.
Pentru straini ca noi, si pentru afghanii care au mai calatorit prin lume (altfel, daca nici nu poti citi, habar nu ai la ce folosesc unele produse), au inceput sa apara mall-urile, cu zeci de magazine micute (varianta moderna de bazar), si centrele comerciale (unde ai pe diferite nivele diferite tipuri de produse). Intr-un astfel de mall un tanar entuziast ne-a
anuntat ca suntem primii lui clienti, ceea ce poate fi un truc comercial pentru a justifica „reducerea” de pret. Iar in centrele comerciale, tineri saritori iti duc cosul de la un etaj la altul, iti impacheteaza cumparaturile, si din cate am inteles, ar trebui sa te asiste la fiecare pas. Doar ca noi ne incapatanam sa facem totul singuri, ba mai vrem sa ne si cantarim singuri legumele, cand e cazul, ceea ce insa merge prea departe.
Si bineinteles, ramane bazar-ul, un loc fermecator pentru mine (se pare ca traditia lor porneste din Macedonia lui Alexandru Macedon). Ieri am fost la un astfel de bazar, mare si renumit, chiar daca se afla in afara zonei de securitate (pentru straini). Am cumparat de acolo material pentru perdele, si as fi putut sta acolo toata ziua, sa admir minunatiile locale (e plin si de chinezarii, dar pot fi ignorate). Miriam insa s-a obosit repede, caldura, aglomeratia, atentia peste masura, grija constanta sa nu ne pierdem unii de altii (si mai ales, sa nu o pierdem pe Leila, ghidul principal). In secret ma bucur ca Henk a socotit materialul pe latime, fara sa se uite la model, si se pare ca nu ne ajunge, ceea ce inseamna ca ar trebui sa mai risc odata o iesire la bazar…
Iar azi, tot la capitolul cumparaturi, am intrat si intr-o librarie, celebra de acum in lumea intreaga: „Shah M Co”, http://www.shahmbookco.com. Singura librarie din lume in care nu vei gasi cu siguranta cartea „Librarul din Kabul”, carte scrisa de jurnalista norvegiana Åsne Seierstad. Pentru ca librarul, domnul Shah Muhammad Rais, considera cartea o insulta, si a pornit un proces impotriva scriitoarei (a si castigat la tribunalul norvegian, dupa cum mi-a spus plin de mandrie, dar procesul nu l-a intentat el, ci a doua sotie). Ba mai mult, a scris si el o carte, „A fost odata ca niciodata un librar in Kabul” (titlul original „Once Upon a Time There was a Bookseller in Kabul”), care „pune lucrurile la punct” dupa spusele autorului. Eu, naiva, am sugerat ca prima carte l-a facut celebru in lume, dar el mi-a raspuns ca nu are nevoie de publicitate, iar cartea nu face decat sa strice (daca se mai poate) imaginea Afghanistanului in lume. Un cod ethic local, „codul vietii”, are 9 principii, dintre care unul, „namus”, se refera la obligativatea barbatului de a proteja femeia inpotriva oricarei primejdii cu orice sacrificiu. Tinand cont ca prima sotie a domnului Rais s-a mutat in Canada dupa aparitia cartii (pentru ca amanuntele relevate in cartea jurnalistei norvegiene, care a trait timp de cateva luni in casa familiei Reis, erau prea intime), actiunile librarului capata o alta semnificatie, daca incerci sa privesti lucrurile din punctul de vedere al culturii afghane. Pe mine m-a amuzat pe moment observatia lui despre suma indicata in carte, de 300 de dolari, pe care el ar fi platit-o pentru sotia lui, ca „fiind o insulta” (adica prea mica, o sotie buna poate costa pana la 5000 de dolari). I-am replicat ca un european nu ar fi dat importanta sumei, pentru ca noi oricum nu stim care sunt „preturile”. Iar el mi-a spus ca peste tot se plateste nevasta, daca ar fi sa mentionam numai cheltuielile de nunta. Si apoi am stat sa ma gandesc, da, si la noi, logodna era pe seama parintilor miresei, iar nunta pe seama parintilor mirelui (daca imi mai amintesc eu bine). Deci tot un fel de plata. Iar suma pe care aici sotul o plateste socrilor, „pretul miresei”, revine sotiei in cazul in care sotul moare sau o paraseste. Deci e un fel de asigurare pentru ea, in cazul in care ramane singura, sa se poate descurca. Si nu e intotdeauna vorba de bani, poate fi aur, bijuterii. Iar sotia vine cu ceea ce e nevoie in casa, un fel de „zestre” cum spunea bunica mea.
Si uite asa, mergand intr-o zi libera (vinerea) la cumparaturi in Kabul, poti veni acasa nu numai cu carne, fructe,conserve, sucuri, un set de vase si tacamuri, detergent, carti si ilustrate din Afganistan, dar si cu povesti adevarate, despre oameni care nu se multumesc sa fie doar personaje de carte.
Advertisement
Tot: 0.081s; Tpl: 0.011s; cc: 8; qc: 50; dbt: 0.0527s; 1; m:domysql w:travelblog (10.17.0.13); sld: 1;
; mem: 1.1mb
Sorina
non-member comment
Piata mare din Cluj
Si la noi poti percepe in diferite moduri , a merge la cumparaturi. Obisnuiesc sa merg in week-end in piata Mare,Mihai Viteazu, de legume , fructe, lactate. Nu prea am nevoi de-a cumpara intradevar ceva, ci de-a vedea, de-a observa de-a asculta piata. Mi-a intrat in reflex cand intru in hala, arunc o privire si pe monitorul mare de televizor postat pe perete sa vad ce e. Azi era un reportaj cu ursi in muntii plini de zapada. Monitorul nu are numai imagine, ceva posturi TV, fara sonor. Ce rost au? Trebuie mers in partea laterala a halei, unde-i gasesti intradevar pe cei care-si vand propriile legume din gradina, rosii de Hida, Salaj, sau de la Corus, cartofi de -ai nostri, de la Gilau, conopide mici, nu prea frumoase, fasole verde in pungute, fasole boabe in borcan, culese de dimineata, verdeata in paharul cu apa, ardei din sud, localiati cu terminatie in -esti, vinete mari si ieftine, care nu dispar jumatate in sucul stors dupa copt, apoi pere mici si dulci, mere de vara de Reghin, prune de la Bistrita. Azi am tot dat tarcoale unei femei cu buzele negre, care vindea afine, merisoare si mure. 12 lei kg. Era toata colorata pe buze. Murele erau in pungi, proaspete, coapte. Tare as fi luat. dar 11 lei, erau 2kg de piersici, asa ca dupa ce am tot cautat motive puternice sa cumpar am renuntat si la mure si la piersici, mai ales ca mai aveam plimbari de facut, si adesea intru la un micusor aprozar intr-un parter de scara de bloc, langa scara mea, unde sunt aceleasi produse, la acelasi pret si calitate f. buna. Dar atmosfera este unica in piata mare.Jumatate din piata este a angrosistilor cu personal angajat, fete si baieti tinere, vezi si taranca, batrinica deobicei,care insista sa-si vanda legatura de ceapa ca sa poata merge acasa, ea,care tot miscandu-se ajunge afara pe trotuar tot oferind fiecaruia legatura de ceapa ramasa, doar n-o sa mearga cu ea acasa. Tot aici sunt casnicele care vad taiteii de casa in pungi, cate-o dantela crosetata, . Mai este un magazin de lactate de la Alba, cu produse proaspete, ieftine si putin prelucrate. Gasesti totdeauna frisca varsata nebatuta la Kg,12 lei kg( se bate nemaipomenit, da cine sa manance tortul), smantana varsata, telemea proaspata, unt la kg, iaur, iaurt, acru si natura, nelegat prea tare, Iaurtul de la Ralu nu aducea nimic cu asta, Apoi cand ies, dupa ce am luat un iaurt si un pic de unt, treci pe langa crescatorul de ciuperci, champions, piersicile si bineinteles mierea de albine cu fagurii.Si uite asa exercitiul de marketing din week-end este si pentru mine, mai degraba o analiza, radiografie, observatie placute, a celui care convinge pe de-o parte si a celui care cumpara pe de alta parte. Cele care cumpara, sotiile, cu familii cu copii, bani, le-am observat multe fiind femei elegante, coafate, care cauta produse de gradina si care s-au obisnuit sa-si faca cumparaturile din piata. Mi se pare ca sunt tot mai multe, singure sau insotite de soti, cu sacose pe rotile sau plase incapatoare. Negocierea pretului la noi in piete este de domeniul trecutului. Mai degraba discutiile se poarta in general de ambele parti, acolo unde e cazul, despre nevoile si greutaile fiecaruia."La toti ni-i greu, nu-i asa?"