Advertisement
Published: September 26th 2010
Edit Blog Post
“Duminica” noastră e vinerea, şi deci ieri ne-am urcat într-un taxi cu destinaţia Muzeul Naţional Kabul. Situat lângă ceea ce a mai rămas din palatul DARULAMAN, (construit în 1920 de către şahul de atunci şi distrus în luptele din 1992), muzeul a fost reconstruit în anul 2003, după ce a fost distrus în timpul ocupaţiei talibanului. Căutând informaţii despre muzeu pe Internet, am dat peste poza unui taliban, lângă o statuie distrusă, mândru de realizarea lui. Se pare că după ce liderul talibanilor a dat ordin să fie distruse toate simbolurile vechi (deci şi statui, obiecte de artă) care nu aparţin islamului, lumea musulmană a încercat să-l convingă că nicăieri în Coran nu se pretinde aşa ceva, dar nimic nu i-a putut opri. Pentru cel care se plimbă pe coridoarele muzeului, imaginile obiectelor aşa cum erau ele înainte de a fi reconstruite, sunt cutremurătoare. Revolta simţită a fost reală, uneori pană la lacrimi, pentru că obiecte de o frumuseţe unică, adevărate pagini de istorie, care au dăinuit mii de ani, au fost distruse în scurt timp, aparent fără nici un regret. Nu de mult am văzut filmul „Alexandru cel Mare”, şi mesajul filmului era clar: Alexandru Macedon a fost primul care
a încercat să unifice occidentul cu orientul. Nu am rămas cu această impresie la orele de istorie din clasa a 6-a, dar sinceră să fiu, pe vremea aceea „orientul” era doar un cuvânt pentru mine, fără nici o rezonanţă emoţională. Si într-adevăr, printre obiectele de artă descoperite în diferite locuri din Afghanistan, am văzut şi o statuie budistă cu mustaţă, şi o statuie a zeiţei Atena cu un punct desenat pe frunte. Un amestec ameţitor de culturi, grecească, budistă, romană şi islamică, care te duce cu gândul la drumul mătăsii.
Miriam a admirat reconstrucţia unei moschee vechi, o statuie din sticlă pe care a numit-o „căţel cu ţâţuci” (şi acum rade când se gândeşte la ea), precum şi unele vase vechi. Cu adevărat impresionantă a fost sala care conţinea o serie de statui şi obiecte din lemn, din Nuristan (o provincie în Afganistan, la graniţa cu Pakistan). Se spune că oamenii de acolo sunt descendenţi ai generalilor lui Alexandru cel mare, care ar fi poposit acolo cu armata sa. Colegul soţului meu, care era cu noi, şi care a trăit mulţi ani în Pakistan, îmi povestea că oamenii de acolo (aceeaşi zonă, dar de partea Pakistanului), sunt cu ochi albaştri,
au trăit şi trăiesc izolaţi în munţi, „departe de toţi şi de toate”, iar dacă te încumeţi să le faci o vizită, o să descoperi o lume total diferită. Unele dintre motivele de pe porţile lor m-au dus cu gândul la porţile noastre din Maramureş, iar unele statui semănau cu cele de pe Insula Paştelui. Cele mai surprinzătoare au fost picioarele de scaune (şi scaunele erau ciudate pentru mine): două siluete îmbrăţişate.
Lucru impresionant, într-un colţ era amenajat un loc de stat, pe jos normal, pe o carpetă, şi aveai dreptul să atingi obiectele expuse, să le simţi conturul, lucruri vechi de sute de ani. La plecare am vrut să cumpărăm vederi, şi nu ne-a surprins prea mult că erau făcute cu bani primiţi de la ambasada Olandei (olandezii sunt peste tot). Unele reprezentau imagini dintr-un bazar celebru, pană nu a fost distrus în totalitate de ruşi, iar altele reprezentau colecţia de obiecte de aur, care acum sunt expuse în diferite oraşe ale lumii (impresionate, cel puţin din poze şi din filmul realizat de National Geographic, pe care l-am putut viziona în incinta muzeului).
Plimbându-ne prin fosta grădină a palatului Darulaman, am putut auzi glasuri din interiorul ruinelor, ceea
ce mă face să cred că e folosit ca adăpost. Am ezitat să mergem prea aproape de clădire, pentru a nu atrage prea mult atenţia. Ne-am oprit la umbra unui copac, aşteptând taxiul. In mod normal, după câteva minute locul, izolat la început, a devenit extrem de populat, la început copii curioşi (dintre cei care presupun locuiau în palat), apoi un soldat (la început am crezut că vroia să ne protejeze, dar cred că de fapt vroia o ţigară, noi nu l-am înţeles), nu după mult o maşină a decis să parcheze chiar lângă noi, fără ca vreunul dintre ocupanţi să coboare (se mulţumeau doar să ne privească), plus încă o maşină care părea taxi. Chiar dacă scena se repetă aproape oriunde ne-am opri, ceea ce nu facem prea des din motive lesne de înţeles, nu m-am obişnuit încă să stau parcă „în vitrină” (ştiu că îmbătrânesc, dar încă nu am ajuns piesa de muzeu).
Advertisement
Tot: 0.09s; Tpl: 0.012s; cc: 9; qc: 49; dbt: 0.0608s; 1; m:domysql w:travelblog (10.17.0.13); sld: 1;
; mem: 1.1mb