Advertisement
Published: October 16th 2010
Edit Blog Post
Ieri au sosit în Kabul fratele soţului meu cu soţia lui. Ne-au povestit cat de şocaţi au fost vecinii noştri din Olanda când au auzit că vor să vină la noi în vizită. Pentru o comunitate mică cum este cea în care trăim în Olanda, cu familii care trăiesc in acelasi sat de generaţii, faptul că soţul meu lucrează în Afganistan e foarte neobişnuit, faptul că noi l-am urmat e deja greu de înţeles, dar când cineva din familie decide să ne facă o vizită, e nebunie curată. Bănuiesc că sunt mai mulţi cei care-i consideră ori nebuni ori iresponsabili, pentru că vorba lor, „vor să verifice poveştile noastre la sursă, să simtă, să miroase totul”. Ziua de ieri a fost pentru ei plină de impresii, şi de lecţii, despre ce trebuie să „uiţi” odată ce ai ajuns aici, şi despre unele reguli de convieţuire. După ce le-am explicat ce înseamnă să fii străin, şi mai apoi, pentru cumnata mea, ce înseamnă să fii femeie în Kabul, din experienţa mea proprie, le-am spus „ destul cu teoria, să ieşim pe stradă, să vedeţi în practică”. Si de cum am păşit pe scările de la ieşirea din bloc, primul grup de oameni
s-a şi oprit să se uite la noi, „the show can start” le-am spus (spectacolul poate începe). Pentru mine, ca un „actor” versat ce sunt deja, „spectacolul” pe care-l ofer străzii e rutină, şi nu mă mai emoţionează. Dar, aşa cum le spuneam şi lor, contează faptul că suntem 2 femei şi un bărbat, „vizionarea” ar fi alta dacă am fi doar 2 femei pe stradă.
După doar o zi, cumnata mea a sesizat care e pericolul inerent, atunci când eşti pe stradă : dacă te uiţi prea mult în jur, şi nu pe unde calci, rişti să te accidentezi. Poţi ignora atenţia celor din jur, dar nu poţi ignora gropile şi mizeria de pe străzi (sau mă rog, de pe aşa numitele trotuare). Si nu poţi ignora maşinile, care te ignoră pe tine în cea mai mare parte, dacă eşti femeie. Zilele trecute, când o maşină mi-a dat prioritate la trecut strada, am fost foarte impresionată, m-am trezit parcă dintr-un vis şi mi-am amintit că aşa ar fi „normal” să fie. Dar, după cum le-am spus şi vizitatorilor noştri, trebuie să încerci să uiţi ceea ce consideri „normal” şi să fii deschis spre o altă lume, cu altă „normalitate”.
Chiar dacă ştiu că aici e considerat nepoliticos pentru un bărbat să privească o femeie în faţă, mi-e greu să mă obişnuiesc cu statul meu de „umbră” care e privită rareori în ochi. Ştiu că femeile locale sunt obişnuite, dar pentru mine rămâne o piatră de încercare, deci ai putea spunea că cel care suferă e ego-ul meu.
De fiecare dată când mergem undeva, mă întorc acasă stoarsă ca o lămâie, furată parcă de energie. In primul rând pentru că sunt „în alertă” în mod constant, ascult, simt, miros ca un animal care vrea să simtă din ce parte vine primejdia (fără a avea certitudinea unei primejdii inerente). Apoi pentru că suntem constant în centrul atenţiei, lucru pe care soţul meu îl poate ignora, dar eu încă nu în totalitate. Si apoi pentru că fiind femeie, uneori sunt pusă „la locul meu” şi asta îmi pune un ghem de nervi în stomac. Si cel mai greu pentru mine rămâne să văd mizeria în care unii oameni sunt obligaţi să trăiască, să ignor copiii străzii care vor să-mi vândă de toate, şi pe care nu-i pot ajuta în mod real (dacă le-aş da bani, într-un minut ar fi o ceată întreagă
după noi; am făcut odată greşeala să mă caut în geantă în faţa unui bătrân care cerşea, şi peste el s-au suprapus alţi cerşetori, au început să se certe între ei, extrem de neplăcut). Dacă treci peste aceşti „duşmani invizibili”, viaţa de aici poate fi deosebit de plăcută, exotică, interesantă şi uneori, aproape de „normalitate”.
Săptămâna trecută am fost la o expoziţie agricolă, AgriFair, aproape de locul în care urmează să se ridice centrul agricol, „visul” soţului meu şi a celor care lucrează cu el. Un loc idilic, plin de verdeaţă, la poalele muntelui, şi cum zilele aici sunt însorite şi plăcute, ziua petrecută afară a fost extrem de plăcută. De la intrarea pe teritoriul expoziţiei am fost invitaţi în autobuze (femeile aveau dreptul numai la locurile din faţă), apoi am mers pe jos circa minute (nu mai e nevoie să spun cat e de plăcut să poţi umbla liniştit pe un trotuar decent, şi să te laşi încălzită de razele de soare). Expoziţia a fost interesantă, cu produse de artizanat şi produse agricole, plus o scenă mare unde se cânta şi se dansa în permanenţă (bărbaţii dansau, să nu vă imaginaţi altceva). Sigur că aş fi vrut să fac şi eu ceva cumpărături, dar preţurile pentru străini sunt cam de 3 ori preţul firesc, aşa că ne-am mulţumit să admirăm. Am revenit acasă cu un taxi „normal”, ar fi trebuit să aşteptăm prea mult pentru taxiul de la firma „noastră”, specializată în expatriaţi, cu şoferi care înţeleg engleză (ultima dată am aşteptat mai mult de două ore pentru un taxi, dată fiind aglomeraţia din oraş). Ar fi putut fi o zi „normală”, dacă nu ar fi fost atenţia „specială” de care am avut parte (unele femei, când ne opream la un stand să privim exponatele veneau repede lângă noi, să ne „verifice” dacă avem şi noi doi ochi, un nas şi o gură, iar Miriam a trebuit să se lasă fotografiată de nenumărate ori).
Ceea ce dă „culoare” vieţii noastre aici e faptul că ori de cate ori atingem un anumit gen de echilibru, un SMS de genul „staţi în casă, situaţie incendiară”, ne „trezeşte” la realitatea cotidiană. Iar dacă din întâmplare eşti într-un bazar, undeva în oraş (cum am fost eu nu de mult), când primeşti un SMS că pe străzile Kabulul-ui s-a pornit un protest împotriva americanilor şi se strigă „moarte creştinilor”, după ce ajungi teafăr acasă ai nevoie de un timp să-ţi revii, şi să-ţi faci curaj să mai ieşi din casă. Un expert olandez în siguranţă, un fost soldat în Uruzgan, pe care l-am rugat să-mi spună cum sunt soldaţii antrenaţi pentru a rezista psihic la tensiunea produsă de teamă, mi-a spus: „acum, în momentul prezent, nu e nici un pericol, deci nu are de ce să-ţi fie teamă, tot ce poţi face e să fii alert, să poţi preveni riscurile”.
Pentru toţi cei ce se întreabă cum poţi trăi într-un loc precum Kabul, răspunsul poate fi simplu sau complex. Cel simplu e : „trebuie să trăieşti doar momentul prezent, şi să rămâi alert”.
Advertisement
Tot: 0.073s; Tpl: 0.013s; cc: 8; qc: 50; dbt: 0.0434s; 1; m:domysql w:travelblog (10.17.0.13); sld: 1;
; mem: 1.1mb
adrian
non-member comment
fara endorfine viata e f.plicticoasa si nu o mai apreciaza nimeni.la vecini zile ca au cascaval si in afganistan,sa nu mai creada ca se face numai in olanda.