Advertisement
Published: November 30th -0001
Edit Blog Post
Pentru Miriam week-end-ul începe joia, şi de obicei e obosită, deci stăm liniştite în casă. Joia trecută am avut oaspeţi la prânz, doi olandezi, unul pleca a doua zi şi altul de-abia sosise, deci a fost şi un fel de „şedinţă informativă”. Miriam, care este foarte curioasă despre ce fel de muncă face tata la birou, şi-a luat cărţile cu ea şi s-a aşezat cuminte cu ei la masă, „lucrând” şi ea.
Vinerea dimineaţa păream toţi trei cam obosiţi, şi ne făceam planuri dacă să ieşim sau să stăm pe lângă casă. Pe la ora 9 vecina a venit să mă anunţe că după-amiaza va fi o petrecere, vecinii de sub noi au un bebeluş, suntem şi noi invitate, adică eu cu Miriam. Ok, sună interesant, dar aş fi vrut să ştiu şi cam ce cadou aş putea să duc. Ceva bani într-un plic şi un album pentru poze destul de drăguţ, pe care-l aveam în casă ( de la „Preciouse Moments, ador desenele lor), părea să fie suficient. Împreună cu Miriam am făcut şi o felicitare, „stil olandez”, am îmbrăcat-o pe Miriam cu setul ei afgan, eu mi-am pus o rochie, pantaloni şi o bluză lungă peste, şi la ora
12 am ieşit pe uşa. Henk m-am avertizat că a văzut pe palierul vecinilor cel puţin 40 de perechi de pantofi şi un cazan enorm cu mâncare în curte, dar estimările lui au fost sub aşteptări. Am numărat în jur de 80 de femei, de diferite vârste, plus vreo 30 de copii, de la cei ţinuţi în braţe pană la tineri şi tinere de 12 ani, toţi într-un apartament identic cu al nostru. Desigur, în camera de zi nu era mobilă, toată lumea stătea pe perne, de-a lungul zidului, şi din câte am văzut, toate camerele erau ticsite. Pentru că tinerii, părinţii bebeluşului, locuiau într-o cameră din apartament (cum ar fi dormitorul nostru), unde aveau un pat în mijlocul camerei şi atât. In acelaşi apartament mai locuiau şi bunicii, şi probabil încă o familie, pentru că lada de papuci din faţa uşii e mereu plină. Toate femeile erau machiate, extrem de machiate, chiar şi cu gene false, tatoo la coada ochilor, elegant îmbrăcate şi cu multe, multe bijuterii, mari şi grele. Chiar şi fetiţele erau împodobite, iar rochiţele lor semănau mult cu cele de prinţese pe care colegele micuţei din Olanda le poartă la carnaval. O doamnă chiar a venit
la noi, să ne întrebe de ce nu are Miriam nici o podoabă (de mine nu s-a legat, că aveam totuşi nişte mărgele, pe care le port de fapt tot timpul). Si mare le-a fost mirarea să vadă că micuţa mea nici măcar nu are găuri pentru cercei . Cred că dacă doamnele de acolo ar avea ocazia să asiste la o petrecere olandeză, ar fi peste măsură de şocate să nu vadă aproape nimic strălucitor şi cu siguranţă ar crede că femeile olandeze nu ştiu ce e frumos. Si vice-versa, olandezele s-ar crede la carnaval la o astfel de petrecere.
După un timp au început pregătirile pentru masă, două fete au venit cu un canceu cu apă, să ne spălăm pe mâini, şi cu prosoape, să ne ştergem, pe jos s-au întins feţele de masă. Cel mai greu pentru noi două era să stăm cu picioarele sub noi, să nu le punem pe „masă”, şi să le şi acoperim, să nu se vadă. Au fost aduse un platou cu orez, unul cu verdeţuri (ceapă verde, roşii, ridichi, varză, mentă şi coriandru, plus lămâi micuţe tăiate în două), naan (pâinea de aici), o altă farfurie cu un fel de chiftele şi un sos de spanac (cred că amestecat cu mentă, a fost foarte bun) şi la cererea specială a vecinei mele, am primit şi tacâmuri. Mai târziu a apărut şi desertul, budincă şi fructe. Henk, rămas acasă, a primit şi el de mâncare, cam aceeaşi cantitate ca şi noi trei, drept pentru care am avut şi de cină. Iar despre distracţie, ce să mai spun, chiar dacă nu a fost prezent, mi-a spus că a ascultat şi el (nu de bună voie) muzica de la petrecere.
Miriam a fost dusă să vadă bebeluşul înainte de masă, noi l-am văzut după masă. Înainte însă a fost dansul, cam o oră şi ceva, femeile păreau să se invite una pe alta, dansau cel mult 2 odată şi restul băteau din palme pe ritm. Miriam a fost invitată şi s-a descurcat binişor, mai are de lucrat la capitolul mişcările mâinilor, dar important e că nu s-a lăsat (şi a fost şi foarte serioasă, cum le-a văzut şi pe celelalte dansatoare, „interiorizate”). Pe mine m-au fascinat copiii, de-abia puteau umbla şi se unduiau pe muzică, nu îmi pot imagina cum crede talibanul că le poate interzice oamenilor muzica şi dansul. Sigur, greu pentru mine rămâne să mă obişnuiesc cu conturul negru la ochiii copiilor, cu cat mai mici cu atât mai intens, dar înţeleg că asta e modul lor de a-şi proteja copiii de „ochiul rău”. Tot pentru „ochiul rău” am primit, după ce mi-a fost pus bebeluşul în braţe, o foarfecă cu o bentiţă roză, cu care trebuia să „tai” firele rele din jurul micuţei (e o fetiţă). Nu numai eu, ci toate doamnele trecute de o anumită vârstă…
Ei bine, după 4 ore de stat cu picioarele adunate simţeam că anchiloze, că de, eu nu sunt obişnuită, dar petrecerea nu se terminase, urma prezentarea cadourilor. Valize pline (cred că de la bunici) cu haine, tot ce poate fi mare şi de folos cândva, eu mă gândeam doar unde o sa le depoziteze pe toate. Ne-am oferit şi noi cadoul, cu scuzele de rigoare că am aflat în ultimul moment, şi ne-am grăbit acasă, pentru că tocmai o sunase pe Miriam o colegă de clasă, să meargă la ea să se joace. După capul nostru era cam târziu, aproape ora patru, dar cum nu poţi fi sigur care sunt obiceiurile locale, am vrut să credem că şi aici copiii au o oră de culcare decentă (adică nu peste 8 seara). Deci i-am spus mamei la telefon că pe la ora 6 sper ca Miriam să revină. Pentru că numai fetiţa a venit după Miriam, într-un jeep, cu un şofer şi un paznic (adică cel care o păzeşte pe fetiţă, pentru că numele ei de familie e unul de rezonanţă). La ora 6,30 am sunat să întreb dacă înţelegerea noastră apropo de oră rămâne valabilă, dar mi-a răspuns că fetele se distrează prea bine împreună, şi că de îndată ce încep să se mârâie, o trimite pe Miriam acasă. Nu prea m-a liniştit „regula” aceasta, dar n-am mai insistat, pentru că deja mă lămurisem că nu am trecere. Si uite aşa, fetiţa noastră a venit acasă la ora 9!
Week-end-ul de aici s-a întins pană târziu, cel de „dincolo” se încheie de-abia acum, duminica seara, când eu scriu aceste rânduri. Încă mi-e peste mană să mă obişnuiesc „fără” duminică…
Advertisement
Tot: 0.062s; Tpl: 0.012s; cc: 10; qc: 31; dbt: 0.0353s; 1; m:domysql w:travelblog (10.17.0.13); sld: 1;
; mem: 1.1mb
ela
non-member comment
Un weekend cu surprize
Corina, nu ai pb. daca faci aceste poze??!!Este frumos sa vezi obiceiurile altor popoare, sa participi la ele dar sa nu fie prea mult timp,nu?Mi-a placut ca si-a primit portia si Henk!!Nu ma asteptam la asta!Poate inveti o reteta buna si o scrii si pentru noi! Ce zici?