Advertisement
Published: September 15th 2010
Edit Blog Post
Ieşirea de săptămâna trecută a urcat direct în topul aventurilor mele de până acum. Pe locul întâi rămâne aventura de pe râul Amazon. După o călătorie de aproape o oră pe Amazon, într-o barcă cu motor, am mai mers o oră prin junglă, după care am fost întâmpinaţi de un bucătar într-un alb impecabil, ce ne-a oferit cocteiluri răcoritoare. Pe lângă păsări şi animale exotice, doream să admirăm şi un nufăr celebru, Victoria Regina, aşa că am mai făcut şi o plimbare cu o canoe ce lua apă, pe un lac plin de pirania,. După spusele ghidului, nu era ora de masa a caimanilor, şi pirania se simte atras doar de gustul sângelui, deci nu erau prea multe motive de îngrijorare, dar totuşi am simţit cum adrenalina îmi ascute simţurile. Parcă vizionam un documentar de pe National Geographic. A doua zi am văzut un caiman într-o grădină zoologică din Leticia, şi m-am bucurat sincer să-l pot admira de după un gard.
Aventura de aici a început cu o călătorie într-un minibus, cu un şofer care vroiam să cred că ştie ce face când vorbeşte la mobil în timp ce conduce pe drumurile şerpuitoare şi înguste. In faţa unei şcoli a oprit
şi ne-a poftit să continuăm restul drumului pe jos (ceea ce fusesem avertizaţi că se va întâmpla, proprietarul fiind un „expatriat” ca şi noi, şoferul însă nu vorbea engleză). Ştiam că bagajele pot fi puse în spinarea unui măgăruş, dar cum nu era nici urmă de măgăruş, şi oamenii ne tot arătau să o luăm înainte, am pornit la drum pe malul răului, pe ceea ce se dorea un fel de potecă, uneori doar un fel de dig, alteori doar pietre suficient de mari pentru a nu umbla prin apă. Peisajul, stâncos, uneori cu urme de verdeaţă şi mici grădini împrejmuite, ascundea parcă casele satelor, perfect integrate în decor. După aproape două ore de mers, am ajuns la „lodge”, un fel de eco-cabană, aprovizionată cu energie electrică de la o microelectrocentrală. Odată trecuţi de poarta metalică, ne-am trezit într-o grădină cu flori, ce putea fi foarte bine grădina unei case româneşti. Aceleaşi dalii, muşcate, floarea tutunului, volbură sau petunii, aduceau cu ele un sentiment de normalitate pe care nu-l mai trăisem de mult. Camera noastră, „familială”, era la parter. Cabana avea 3 camere de oaspeţi şi 3 băi, toate la parter, iar noi, ca şi familie, aveam acces la o
baie, pe coridor fiind o perdea discretă între baia noastră şi celelalte două. Chiar şi pe terasa din faţa camerei era o perdea, în cazul în care am fi vrut să nu fim văzuţi de la intrare. Oricum, cine trecea pe aşa zisul drum, o potecuţă printre stânci, tot avea vizibilitatea la porţiunea noastră de terasă, aşa că ideea de intimitatea era doar o iluzie (pentru că aici, intimitatea este la mare preţ, chiar şi pe lista afişată la intrarea în cabană cu ce se poate şi ce nu se poate, eram rugaţi insistenţi să respectăm intimitatea sătenilor şi nici măcar să nu ne îndreptăm spre satul din apropiere; lucru ignorat de Henk, în dorinţa lui de a le vedea grădinile, şi drept urmare am fost reperaţi şi două femei ne-au şi adresat nişte vorbe răstite, dar aşa sunt cam toate vorbele pe aici).
Pe terasă ne-am pus o masă, 3 scaune, şi spre surpriza noastră, seara la ora 6 masa ne-a fost servită acolo, în faţa camerei. La fel şi în restul zilelor, dimineaţa şi seara, chiar dacă pentru asta bucătarul trebuia să facă ture între casa lui, unde bănuiesc că sărbătorea cu familia Eid-ul, şi cabană. Mai era
pe lângă noi şi un paznic, care bănuiesc că dormea şi noaptea în cabană (un gând oarecum liniştitor), ar mai fi trebuit să fie şi cineva pentru curăţenie, tot un bărbat, şi un manager, precum am văzut într-o poză aflată pe peretele de la bucătărie (alăturată unui dicţionar englez - dari, autorizaţia localului şi unei listă de fraze în engleză cu echivalentul lor în dari, cum ar fi „doriţi ceai verde sau negru?”, instrucţiuni în engleză despre cum se procedează cu bacşişul şi la ce pot fi folosite eventualele donaţii). Seara, la cină, primeam un bileţel în dari şi engleză, pentru a ne alege micul dejun. Pâinea a fost excelentă, cea mai bună mâncată aici, ce nu consumam seara primeam a doua zi dimineaţa la micul dejun, dar prăjita. Puteam „comanda” sucuri, cafea (instant, din Olanda), ceai verde (la liber, şi foarte bun), sau sandwich-uri pentru prânz. Bucătarul nostru ar fi trebuit să ţină şi o evidenţă a ceea ce am consumat, dar el ne-a întrebat pe noi ce trebuie să-i plătim.
In cabană se umbla numai în şlapi, cum de fapt e aici cam peste tot, pantofii se lasă la intrare. Aveau un dulap plin de cărţi şi de
jocuri pentru toate vârstele, suficiente motive de bucurie, dar dacă am fi ştiut bagajul nostru ar fi fost poate cu 3 kg. mai uşor, şi la km. parcurşi pe căldură fiecare gram în plus contează.
Miriam s-a delectat făcând cu Henk baraje pe râu, sau urcând cât se poate de sus pe munte, atât de sus încât eu nici nu am vrut să mai privesc. I-am admirat de pe terasă, ascultând susurul continuu al apei şi citind. Ţinând cont cat eram de departe de lumea „civilizată”, o entorsă ar fi fost ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit, aşa că m-am rezumat să admir turmele de capre care urcau cu uşurinţă muntele şi să-mi imaginez că şi membrii familiei mele posedă aceeaşi dexteritate.
Pentru mine, locul acela, printre stânci, cu nici un alt zgomot decât susurul apei, cu căpriţe căutând urmele de verdeaţă şi păstoriţe poate ceva mai mari ca vârstă decât Miriam, cu măgăruşi care transportau saci cu alimente, şi oameni zâmbitori (uneori de o frumuseţe impresionantă), înseamnă adevăratul Afganistan, o ţară aspră dar impresionanta de pură, dincolo de negrul talibanului şi explozia minelor de teren. O ţară precum chipul atât de celebru apărut pe coperta National Geographic-ului,
(pe numele ei Sharbat Gula), frumoasă şi tainică, greu, dacă nu imposibil de înţeles.
Advertisement
Tot: 0.095s; Tpl: 0.012s; cc: 8; qc: 50; dbt: 0.0654s; 1; m:domysql w:travelblog (10.17.0.13); sld: 1;
; mem: 1.1mb
corina morar
non-member comment
Pentru tine si Henk e cum e cu aceste experiente unice ,dar cred ca pentru Miriam e ceva de basm.Dupa aceste experiente pe care viata voastra i le ofera ,cred ca viata ei va fi o continua cautare a unor noi si noi experiente.Sincer , nu o vad in viitor pe Miriam stand intr-un loc, oricare va fi acesta .Cred ca odata ajunsa mare ,va incerca sa caute tot mai mult si tot mai multe experiente.Probabil ca la randul ei va deschide un blog pe care ne va scrie in anii nostrii de batranete .Sper sa fiu si eu una dintre cititoarele ei,prin ea sa vad si eu noi si noi locuri la vremea in care varsta nu imi va permite sa calatoresc .Gustul aventurii traite de mica se va imprima in mintea si sufletul ei ca si satul bunicilor nostrii in mintea noastra.