Advertisement
Published: January 29th 2011
Edit Blog Post
In primele mele zile în Kabul mă deplasam timid în linie dreaptă de la apartamentul nostru spre şcoală şi înapoi, făceam cumpărăturile la magazinul din colţ, ceea ce însemna că nici măcar o stradă nu trebuia să traversez. Pe partea „mea” de stradă treceam pe lângă un bărbier şi un „propriety dealer”, nici magazinele de pe cealaltă parte a străzii nu le cunoşteam. Prima „escapadă” a fost să trec strada, să descopăr magazinele de pe partea opusă (un magazin foto, unul cu maşini de cusut şi accesorii pentru croitorie, brutăria, o croitorie, magazinul unui pictor) iar apoi, cutezătoare, m-am extins spre stânga, tot în linie dreaptă (spre o croitorie). Împreună cu soţul meu m-am încumetat să merg pe jos pană la „French Bakery”, un magazin cu produse de panificaţie şi lactate, ceea ce deja însemna „ieşire” la strada principală. In rest ne deplasam doar cu taxiurile speciale pentru străini, dacă vroiam să mergem la un supermarkt sau la Kabul Center, după diverse cumpărături.
După câteva luni, am prins şi mai mult curaj, odată cu deschiderea unui magazin Finest nu foarte departe de apartamentul nostru. Mersul pe jos pană la Finest, la cumpărături, a devenit ceva normal, băieţii de la casă s-au
obişnuit cu faptul că noi nu avem maşină (se oferă să ne ducă bagajele la maşină, după ce ne ajută la împachetat). Uneori oprim un taxi galben, adică un taxi „normal” şi încercăm să-i explicăm şoferului unde să ne ducă prin semne, pentru că totul e foarte simplu, în linie dreaptă şi apoi la stânga. In timp am ajuns să fim cunoscuţi în unele magazine pe traseul nostru spre Finest, vânzătorii ne zâmbesc şi ne spun „salam” (cu mana pe inimă, ceea ce nu încetează să mă emoţioneze, chiar dacă ştiu că e forma obişnuită de salut, pe care nu toată lumea o practică însă). Imediat după colţ e un magazin alimentar, condus de 2 fraţi, dintre care unul se străduieşte să înveţe engleză şi-mi arată mereu foarte atent preţul alimentelor pe care le cumpăr pe ecranul calculatorului lui de buzunar. Un alt magazin, şi cu produse de patiserie, unde comandăm când e cazul un tort, e aproape de rotondă (care e cel mai „riscat” punct pe traseul nostru, pentru că trebuie să traversăm strada şi pentru că e greu de imaginat cat de aglomerat poate fi un astfel de punct, menţionez faptul că de obicei sunt cel puţin 4
poliţişti care se străduiesc să facă ordine, fără succes). Tot pe lângă rotondă e restaurantul Rosa (unde am cutezat să intrăm odată pentru a mânca kebab şi am fost conduşi după un separeu, unde pot sta femeile singure sau cuplurile), taraba noastră favorită de legume şi fructe (vânzătorul a învăţat engleza în Pakistan şi e mereu uimit să ne revadă după o absenţă îndelungată) . Alte repere pe drum: o farmacie, un optician, agenţii de turism, un coafor pentru femei, un magazin de flori (de plastic), chiar şi un magazin de cărţi, Poliţia districtuală, un Internet cafe, un cabinet stomatologic şi normal, o serie de croitorii (cele mai numeroase, aproape la egalitate cu micile magazine alimentare).
Traseele mele se diversifică, nu mai merg demult doar în linie dreaptă. Ştiu să ajung la biroul soţului meu, pe diferite căi, şi culmea îndrăznelii, am ieşit chiar şi din perimetrul cartierului Karte-i-Char, vizitând-o pe Teresa ( o prietenă) în Karte-i-Seh. Cartierul ei are străzile numerotate, pe districte, ceea ce ajută mult când e vorba de orientarea în spaţiu. Chiar şi prietenele micuţei locuiesc în acelaşi cartier, pe strada numărul 12, iar săptămâna trecută am mers până acolo pe jos. Chiar dacă cunoşteam bine
traseul (din maşină), plimbarea mi-a oferit şansa de a savura exoticul şi agitaţia străzii. Tarabe cu legume, fructe, sucuri naturale, cărţi, plăcinte (cu cartofi), peşte, kebab, mingi, găini, codimente, supe, materiale sau eşarfe. De obicei taraba prezintă aceeaşi ofertă ca şi magazinul în faţă căreia se află, dar unele tarabe sunt independente, la colţuri de stradă. Trecând pe lângă vânzători ambulanţi, magazine foto, de produse casnice, o şcoală, un spital şi câteva magazine de carne, ne oprim la un magazin de dulciuri, despre care auzisem că ar avea cea mai bună îngheţată din Kabul, pentru a cumpăra o varietate de prăjituri „pe încercate”.La întoarcere, într-un magazin de computere, vânzătorul ne întreabă (evident) „de unde sunteţi şi ce faceţi aici”.Eu i-aş fi răspuns „admirăm culoarea locală, ne transpunem în atmosfera poveştilor orientale”, dar oricum, eu ca femeie trebuie să tac. Si Miriam îşi cunoaşte deja „locul”, de îndată ce în acelaşi magazin au intrat 3 tineri, mi-a cerut eşarfa să se acopere.
Oricât de interesantă ar fi pană şi simpla experienţă de a te plimba pe stradă, să nu uităm că ne aflăm în Afganistan. Pentru a putea „savura” momentul, trebuie să uit că pe aceeaşi stradă, în urmă cu o
săptămână, un motociclist sinucigaş, încărcat cu exploziv, a intrat într-un bus al agenţiei de securitate afgane (explozia am auzit-o şi eu, de la mine din apartament). Sigur că atenţia mea este mărită, şi sunt extrem de alertă, urmărind cu privirea fiecare motociclist pe care îl văd, dar asta nu mă opreşte să „simt” pulsul vieţii din jurul meu. Si într-un moment de visare, mă întreb cum va fi viaţa străzii peste 20 ani, când (poate) străzile vor fi curate, drepte, mai puţin mirositoare si periculoase. Cat din farmecul de acum se va păstra?
Advertisement
Tot: 0.098s; Tpl: 0.018s; cc: 9; qc: 49; dbt: 0.0616s; 1; m:domysql w:travelblog (10.17.0.13); sld: 1;
; mem: 1.1mb
Sma
non-member comment
Ma trec fiori cand citesc... E o lume interesanta dar infricosatoare in acelasi timp. Despre "farmecul" ei poti doar tu, care il simti ,sa vorbesti. Si cand te gandesti ca nu demult eram si noi niste prizonieri pe propriile noastre meleaguri mioritice. Am uneori, citindu-te senzatia unei calatorii inapoi in timp. Domnul sa va aiba in paza si sa va intoarceti sanatosi. Tolba va fi plina cu povesti de neuitat, sunt sigura. Va pup si ma gandesc mereu la voi! Sma